[Cu]Prinsă între două lumi

În centrul Bucureştiului, vântul bătea uşor. Răcoarea serii începea să pună stăpânire pe cei câţiva oameni care mai bântuiau la acea oră pe străzile luminate ale capitalei. Era aproape de mizeul nopţii când uşile sălii Cinematografului Studio au fost trântite cu putere. Rând pe rând, devoratorii de scurtmetraje urcau pe rampa care duce spre “ieşirea din spate”. Ieşind, trăgeau în piept aerul rece şi se opreau la taclale. Fumau ţigară după ţigară, comentau filmele abia urmărite şi râdeau bezmetic.

Printre ei îşi făcu loc şi o puştoaică. Era înaltă, subţirică şi cu o privire pierdută. Părul ciufulit şi ochelarii cu ramă groasă îi dădeau un aer de şcolăriţă. Şi-a făcut loc prin mulţime şi a ajuns la marginea trotuarului. Ochii căprui se învârteau haotic într-o parte şi în alta. Dădea uşor din picior şi părea agitată. La un moment dat se linişteşte şi porneşte către un stâlp aflat în depărtare. De el era legată o bicicletă albă, de oraş, pe care era desenat un curcubeu. Ajunsă în dreptul ei, fetişcana îşi scoate din rucsacul de pânză un snop de chei din care o alege pe cea mai mică. Desface lanţul gros cu care era legată bicicleta, îşi aranjează bretonul şi rucsacul şi porneşte la drum.

Undeva în zona Eminescu, neliniştea ei a revenit. Picături de sudoare au început să i se formeze pe tâmple. Pielea ei, şi aşa deschisă la culoare, a început să se albească şi mai tare. Simţea că urmează un drum care către Viaţa de apoi. Fiinţe ciudate începeau să invadeze trotuarele. Creaturile de mici dimensiuni părea că încep să îşi smulgă pielea. În urma ei rămâneau corpuri firave parcă realizate din fire de sfoară croşetate. Magazinele se transformau în spaţii de garderobă care aşteptau cu nerăbdare noii clienţi. Fetişcana era atât de speriată încât spera că nu o vor opri din drum şi nu îi vor pune şi ei pielea pe un umeraş. Drumul devenea din ce în ce mai lung. În timp ce pedala, simţea că parcă cineva îi punea beţe în roată. Din ce în ce mai multe priviri erau aţintite către ea. Înainta cu greu, iar respiraţia ei era din ce în ce mai ritmică.

Pe măsură ce îşi dorea să meargă mai repede, rochia de un galben pal îi îngreuna deplasarea. Şuviţele roşcate i se lipeau de fruntea asudată, ochelarii îi erau aburiţi, iar mâinile îi erau încleştate pe ghidon. A început să vadă arătări ascunzându-se în spatele copacilor. Se simţea urmărită. Ştia că ele, creaturile,  încercau să o atace şi să o convingă un singur lucru: că nu trebuie să meargă acasă! În capătul străzii Mătăsari, o siluetă începea să prindă contur. Un tip înalt, îmbrăcat în negru şi cu o glugă ciudată o striga insistent. Îi spunea că e Dan şi că trebuie neapărat să îl urmărească spre Mătăsari!

Încăpăţânată, nu i-a dat ascultare lui Aghiuţă şi şi-a continuat drumul către casă. Simţea în continuare cum imaginaţia îi juca feste! În loc de avioanele care se vedeau sclipind uşor pe cerul senin, parcă vedea aeronave care se pregăteau să bombardeze oraşul. Zeci de linii albe se creionau pe cerul negru al nopţii, după care se transformau în păsări de metal care deschideau focul unele spre altele. A început să strângă tare din ochi, a tras aerul rece al nopţii în piept şi a încercat să îşi potolească teama.

Ajunsă în faţa interfonului, a introdus codul de acces. Biiip! Încă o dată. Acelaşi biiip! Deja mâinile şi picioarele începuseră să îi tremure. Inima îi bătea cu putere, iar ochii îi erau în lacrimi. Îşi muşca apăsat buzele şi tot ceea ce gândea era că nu îşi dorea să pice în aceeaşi capcană ca aceea în care picase şi personajul ulmtimului film văzut la cinema. Fie ajunsese să aibă parte şi ea de o Eroare 0036, fie memoria îi juca feste. După minute în şir în care a aşteptat în faţa aparatului gri cu butoane mici, numerotate cu o culoare argintie, a reuşit să scoată cheile de la intrare. Deşi ştia că lăsase cheia unei prietene, a găsit una care s-a potrivit, totuşi, uşii de la intrare. Trecea printr-o experienţă pe care nu o putea explica. Ştia că nu are cheia, interfonul nu permitea codul de acces, dar, cu toate acestea, o cheie care îi apăruse în geantă inexplicabil i-a permis să deblocheze uşa.

Odată intrată în lift a văzut Moartea unei insecte. Lipită de perete, îi semăna perfect cu una pe care o văzuse într-un film. Avea aceeaşi culoare, aceleaşi dimensiuni, aceleaşi forme stranii. Doar că aici era vorba de realitatea pură. Membrele îi măsurau 50 de centimetri, ochii îi erau mari cât un pumn, iar corpul îi era acoperit de un păr negru şi aspru. A ieşit strigând din lift, a trântit uşile şi bicicleta de podea. A fugit pe scări către etajul 7 şi a sperat că gângania uriaşă nu o va urmări.

A intrat în casă, iar inima parcă stătea să îi sară din piept. Dresul negru mat îi era rupt, rochia şifonată, iar ochelarii abia ce îi mai stăteau pe nas. Cu mişcări calculate, s-a îndreptat către camera ei. Şi-a lăsat ochelarii uşor pe noptieră, s-a descălţat de pantofii cu toc mic şi s-a urcat în pat. A început să mediteze la existenţă. Şi-a dat seama că viaţa este atât de scurtă, iar nopţile îţi pot fura realitatea şi o pot transforma în ceva ce numai tu poţi experimenta.

A adormit plină de nesiguranţă şi nelinişte, aşa cum venise de afară. L-a visat pe domnul cu coasa, bătrânul diform, cu un zâmbet şiret, care decide pe cine hârşt şi pe cine nu. Se afla pe poteca unui deal întunecat şi se îndrepta către casa lui. Deodată s-a găsit în faţă uşii, bătând inistent. El i-a deschis poarta, i-a zâmbit malefic, arătându-i dinţii piliţi recent. Ştia fără îndoială că acum un simplu hârşt ar putea finaliza totul.

***

Textul a fost scris pentru cursul de “Cultura imaginii”, din cadrul programului de Master Studii Vizuale şi Societate – Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.

Hi, my name is Corina and I am pursuing my dream. Not long ago I started learning how to use a sewing machine and sooner or later I will create awesome clothes for me and for people around the world.

Leave a reply:

Your email address will not be published.

© Corina Niţescu | 2011-2016