O atingere cât o mie de cuvinte

Luni, 18 martie, fusese o zi ca oricare alta pentru familia Mischie. Tatăl făcuse curăţenie prin curte, în timp ce mama, împreună cu tanti Cici, pregătea de-ale gurii în bucătărie. Televizorul de lângă chiuvetă era tot timpul pornit pe un canal de ştiri pentru a ţine la curent întreaga familie cu ultimele noutăţi. Asta se întâmplase şi în acea zi. Cu toţii ştiau pe de rost ultimele informaţii din viaţa politică şi porneau adesea discuţii pe marginea subiectelor din jurnalele televizate. Era în jurul orei 21 când s-au aşezat la masă: mama, tatăl, Ioana şi tanti Cici. Mâncau mămăligă cu brânză şi cu smântână, proaspăt pregătită, şi ascultau cu atenţie un nou buletin de ştiri.

Masa în familie s-a terminat destul de repede, fapt pentru care Ioana a urcat în camera ei. Trebuia să termine de citit un proiect al unei prietene care voia să aplice la un program de scenaristică. Îi trimitea mailuri cu indicaţii şi o ajuta să realizeze o aplicaţie bună. Între timp lucra şi la planul pentru disertaţie, dar nu putea să nu se mai gândească la faptul că presa va şti înaintea lor verdictul. Căuta periodic pe Google informaţii ale cazului şi detalii despre soluţionarea acestuia. Încerca să se concentreze la ceea ce lucra, dar ajungea să repete căutările pe agenţiile de presă. Văzând că nimeni nu oferea nicio informaţie despre caz, se gândea că tatăl ei avea să scape şi de această dată şi spera, asemenea întregii familii, că se va face, în sfârşit, dreptate. O ultimă căutare pe Google a venit ca o lovitură pentru ea. Evenimentul Zilei anunţa: „SENTINȚĂ. Magistrații au decis definitiv: Baronul Mischie, patru ani la PUȘCĂRIE”. A început să tremure şi încă spera să fie o antepronunţare a jurnaliştilor. Cu un gol în stomac, apăsa obsesiv pe butonul de refresh. Căuta cu privirea indicii care i-ar fi putut da siguranţa că este vorba de o ştire falsă. Dar data publicării anunţului, ora şi alte asemenea detalii îi confirmau faptul că, după nouă ani, a venit şi soluţionarea cazului în care tatăl ei era implicat. Avea lacrimi în ochi, iar în minte îşi crea scenarii despre cum urmau să decurgă lucrurile. Şi-a spus că nu o să plângă pentru a le da putere părinţilor să treacă peste această greutate. Nu ştia cum să reacţioneze şi amâna momentul în care le va da şi lor vestea.

După câteva minunte în care se gândea ea că le va da răgaz părinţilor să stea împreună, a decis să coboare în bucătărie. Cu fiecare treaptă simţea din ce în ce mai apăsătoare situaţia. Atunci a văzut că mama şi tatăl erau îmbrăţişaţi în mijlocul camerei. Ştiau despre hotărârea Înaltei Curţi. Alex, fratele Ioanei aflat la Bucureşti, îi sunase deja. Încercau să se încurajeze unul pe altul şi nu realizau că acest lucru li se întâmplă chiar lor. Nu ştiau exact care era procedura şi se gândeau dacă vor fi nevoiţi să meargă singuri la secţie. De atunci totul s-a schimbat. Dintr-o atmosferă calmă, tensiunea a început să plutească în aer. Mama a început să facă bagajul, să împacheteze haine şi să pregătească toate lucrurile necesare pentru plecarea de acasă a soţului ei. A întins un bagaj mare pe jos şi a aşezat cu grijă în el de la maieuri, la cămăşi, alte haine şi medicamente. Încerca să îşi păstreze calmul şi să aranjeze toate lucrurile necesare în valiza aflată în mijlocul camerei. Când totul a fost pregătit, Ioana a luat “Istoria românilor în chipuri şi icoane”, pe care i-o cumpărase tatălui în urmă cu câteva zile, şi a scris pe ea “Te iubesc şi cred în tine”. A strecurat-o printre haine şi a sperat că îi va da putere să treacă şi peste acest hop din viaţa lui.

După anunţul de la televizor despre sentinţă, jurnaliştii au început să îşi facă apariţia în faţa porţii casei lor. Încercau să fie primii care să ia declaraţia cu care urmau să înceapă un nou buletin de ştiri. La scurt timp după asta, rudele au venit şi ele la reşedinţa Mischie pentru a oferi cuvinte de încurajare familiei. Între timp, tatăl a făcut un duş şi a schimbat pijamaua cu un costum elegant de culoare închisă cu dungi negre. Purta o cămaşă bleu şi ochelari de vedere. Aceasta a fost ultima imagine cu el în sânul familiei pe care Ioana o poartă şi acum în suflet. Au urmat momente grele în care şi-a abţinut lacrimile pentru a nu-l descuraja şi pentru a îi da putere tatălui. Nu voia să creadă că toată această întâmplare o afectează atât de tare. Voia să îi demonstreze că va fi puternică pentru el.

Poliţia şi-a făcut apariţia în jurul orei două. Doi ofiţeri îmbrăcaţi în civil au venit la uşa lor pentru a-l duce la secţie pe tatăl Ioanei. Au urmat momente în care fiecare îi spunea celuilalt să aibă grijă de el. Tatăl dădea indicaţii despre cum trebuia îngrijită gospodăria, iar Ioana şi mama ei îl încurajau să fie puternic pentru că totul se va termina cu bine. Mama i-a adus bagajul în hol, în timp ce el, bărbatul masiv ce inspira tot timpul încredere, şi-a pus pardesiul. Poliţiştii au precizat cu politeţe că bagajul nu va fi luat în seara respectivă, ci va fi adus a doua zi la secţie de către cei din familie. I-au dat atunci buletinul şi medicamentele, iar grupul de trei oameni a ieşit pe uşă. A fost imediat înconjurat de jurnaliştii care încercau să îşi facă, la rândul lor, meseria. Ioana l-a mai văzut pe tatăl ei încă 100 de metri cum a mers încet spre maşina de poliţie. Ştia că de atunci nu mai putea face nimic.

A doua zi s-au revăzut la Secţie. S-au întâlnit într-o cameră mică, în care un ofiţer supraveghea în dreptul gratiilor întreaga operaţiune de verificare a bagajului. Ea şi mama ei îl priveau de departe. Nu puteau să îşi vorbească şi nu puteau să intre în contact unii cu ceilalţi. Se vedea că el era nedormit, după o noapte la care nimeni nu se aştepta. Nu mai părea acea persoană optmistă şi charismatică pe care toată lumea o ştia, însă rămăsese acelaşi om cu coloană vertebrală, care crede în dreptate. Se vedea, însă, că era mulţumit că a lăsat ceva de valoare în urma sa.

Ultimul contact dintre Ioana şi tatăl ei a fost cel de a-şi atinge mâinile. Şi-au dat curaj unul altuia prin strângerea braţelor şi au sperat că se vor revedea curând. Acum au dreptul la patru vizite lunar şi la telefoane scurte. Ioana nu-şi pierde mobilul din priviri ştiind că în orice clipă tatăl ei ar putea să îşi dorească să îi audă vocea.

Text scris în cadrul Şcolii de vară Decât o Revistă.

Hi, my name is Corina and I am pursuing my dream. Not long ago I started learning how to use a sewing machine and sooner or later I will create awesome clothes for me and for people around the world.

Leave a reply:

Your email address will not be published.

© Corina Niţescu | 2011-2016