A trăit cu dorinţa de a-şi ascunde rănile de ochii lumii şi a ajuns să îşi descopere drumul în viaţă.

La vârsta de şase ani Dragoş Dumitru a aflat ce este aceea o boală psihică. Mama lui fusese internată în Spitalul de Psihiatrie şi pentru Măsuri de Siguranţă Săpoca (Buzău), iar la scurt timp a primit diagnosticul: schizofrenie nediferenţiată, gradul III. S-a pensionat pe caz de boală, iar Dragoş a fost dus într-un centru de primire de urgenţă şi distribuit la o casă de copii.

***

Dragoş provine dintr-un tată ungur ţigan din Şercaia (Brașov) şi o mamă din Olteni (Teleorman), jumate româncă, din partea mamei, jumăte ţigancă, din partea tatălui. A fost născut în Târgu Jiu, deoarece mama lui lucrase în acest oraş pentru o perioadă de timp şi, pe atunci, încă îşi căuta un loc stabil de locuit împreună cu el. Părinţii lui s-au cunoscut în Poiana Braşov, un loc apropiat de comuna Şercaia, în care mama lui Dragoş lucra la o fabrică de pâine. Din motive pe care nici Dragoş nu le ştie sau nu şi le mai aminteşte, cei doi părinţi nu au putut cădea de acord la un loc în care să locuiască în noua formulă, împreună cu noul-născut. În timp ce mama îşi dorea să revină în Teleorman, tatăl propunea alegerea zonei Făgăraş ca loc pentru a se muta. Cei doi nu au ajuns la un consens, iar la scurt timp, atunci când Dragoş avea un an, s-au şi despărţit. În urma divorţului mama l-a luat pe Dragoş şi au locuit o perioadă în Olteni, după care s-au stabilit în Buzău, atunci când ea şi-a găsit un loc de muncă la Fabrica de Contactoare.

Mama lui Dragoş a trăit pe cont propriu încă din adolescenţă, după ce părinţii ei au murit într-un accident. A stat la orfelinat, acolo unde a şi făcut cursurile liceale, iar apoi a avut aspiraţii mai mari. Şi-a dorit să devină avocat. A mers până la Iaşi pentru a da admiterea la Facultatea de Drept, iar faptul că a fost respinsă a devenit primul şoc ce urma să îi declanşeze boala. Cel de-al doilea eveniment cu impact negativ asupra sănătăţii mentale a mamei lui Dragoş a avut loc la începutul anilor ’90, atunci când a fost pus în vigoare Decretul-lege 54/1990, iar la Fabrica de Contactoare s-au făcut disponibilizări. Atunci ea a rămas fără serviciu, a intrat în şomaj şi nu şi-a mai putut reveni din traumă. Într-o zi a dat foc garsonierei în care stătea cu Dragoş – locuinţă primită de la stat atunci când se angajase la fabrica din Buzău, la care trebuia să plătească rate lunare organelor reprezentative ale ţării. Din fericire Dragoş nu se afla la acel moment în garsoniera de pe Strada Broşteni. Vecinii au alertat autorităţile, de teamă că pune în pericol întregul imobil, iar mama lui Dragoş a fost spitalizată, în timp ce el a fost trimis la casa de copii.

Şi-a petrecut copilăria prin centrele de plasament, iar uneori revenea în Broşteni, acolo unde primea sprijinul foştilor vecini. Îşi dorea să stea cu mama, chiar dacă asta însemna să nu aibă ce mânca, și adesea fugea din casele de copii. Părinţii unui copil din cartier i-au aflat povestea de la fiul lor şi au decis să îi ofere tot sprijinul lui Dragoş. Considerau că merită să fie ajutat să meargă la şcoală şi să aibă o educaţie bună. L-au susţinut din toate punctele de vedere, atât financiar cât şi sufleteşte, i-au oferit sfaturi, l-au ajutat oricând avea nevoie şi a devenit parte din familia lor. A locuit alături de ei timp de aproape patru ani, după care a fost nevoit să reintre în sistemul de protecţie, deoarece nu avea alte rude de gradul întâi. A stat o perioadă la Centrul de Plasament Copii Râmnicu Sărat, dar în tot acest timp mergea la sfârşit de săptămână să-și viziteze fie familia din cartierul Broşteni, fie nişte rude îndepărtate din comuna Verneşti.

***

În gimnaziu, Dragoş a început să organizeze mici serbări alături de colegii de clasă. Îşi dorea să se facă auzit şi să fie plăcut de cei din jur. Cum el îşi asuma partea organizatorică, era și cel care spunea toate poeziile şi poantele. Atunci a fost momentul în care a realizat că îi făcea plăcere să se facă auzit, să fie remarcat. Cu toate acestea, îşi ştia trecutul, îşi cunoştea situaţia şi nu îşi dorea să iasă în faţă prin intermediul problemelor lui. Şi-a dat seama că nu voia să fie compătimit, dar îşi dorea să transmită emoţii. După ce a terminat ciclul de învăţământ gimnazial, Dragoş a fost mutat împreună cu alţi copii instituţionalizaţi, într-un apartament social. Acolo locuiau şase copii, trei fete şi trei băieţi, împreună cu un asistent social. A putut beneficia de această mutare datorită situaţiei bune la învăţătură, precum şi a comportamentului.

Problemele copilăriei l-au marcat atât de tare încât şi-a dorit să poată ajuta oamenii, să transmită din experienţa lui de viaţă. Se simţea pierdut. Voia să îşi ascundă trecutul şi în acelaşi timp să îl împărtăşească, astfel că a ales calea teatrului. S-a înscris la Liceul de Arte „Margareta Sterian” din Buzău la profilul „Arta actorului”. Căuta sensibilitatea oamenilor încă de mic şi se simţea atras de cursurile de profil uman. Scria poezie pentru a-şi expune trăirile în scris. Era o formă de refulare. Tot contextul l-a determinat să se îndrepte spre actorie. În momentul în care a terminat clasa a VIII-a, a crezut că va putea să facă ceva pentru oameni şi să fie cu totul altcineva pe scenă.

A pornit de la un plan, de la a se ascunde, de la a-şi crea o identitate şi a ajuns să creadă în toate acestea. Pentru Dragoş a fost foarte important ca în perioada de formare să nu îşi piardă visul. Considera că cel mai important este să poţi reuşi să faci ceea ce-ţi place şi în acelaşi timp să dăruieşti prin asta. A stabilit în acea perioadă că trebuie să fie ambiţios şi a denumit ambiţia în multe feluri: orgoliu, visul copilăriei, neîncetata poftă de căutare, dorinţa unui copil, a unui om, de a demonstra că poate, de a confirma apartenenţa la un grup, la o societate. Asta l-a determinat să meargă mai departe şi nu a încetat să caute răspunsuri în lume, sau în interiorul lui. Tot ceea ce a însemnat obstacol a fost transformat de Dragoş într-o ambiţie personală.

În perioada 2004-2005, undeva prin clasa a XI-a, a ieşit din sistemul de protecţie a copilului. S-a mutat la rudele de la ţară, în comuna Verneşti, de unde făcea naveta zilnic pentru a ajunge la liceu. De la terminarea studiilor secundare preuniversitare s-a descurcat singur. A rămas pe cont propriu şi a decis să dea admiterea la Actorie, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (UNATC). A primit sfaturi de la unul dintre profesorii din liceu şi şi-a dat seama că acesta este drumul pe care îşi doreşte să îl urmeze. Ştia că va fi greu şi că va avea de muncit mult. Când a ajuns în Bucureşti, în 2006, pe Dragoş îl aşteptau câteva zile de cursuri pregătitoare şi o serie de examene scrise şi practice. A mers în Capitală alături de alţi colegi de liceu. Mulți aveau un plan bine stabilit, un acoperiş deasupra capului şi bani pentru a se întreţine pe perioada admiterii. Dragoş nu era în aceeaşi situaţie. A stat împreună cu unul dintre colegi pentru o scurtă perioadă de timp, după care a trebuit să se descurce singur. Era obişnuit încă din copilărie să facă acest lucru. Unele nopţi le-a petrecut prin cluburi, până târziu, împreună cu alţi colegi pentru că ştia că astfel va trece mult mai repede timpul. Altele le-a petrecut în parcuri. Nu dormea foarte mult noaptea, iar dimineaţa se ducea la cursurile de pregătire şi apoi la examenele de admitere. Realiza că asta este ceea ce trebuia să facă pentru a deveni student în Capitală. Depindea tot viitorul său de această săptămână în Bucureşti.

În momentul în care a ajuns la secretariatul UNATC ca să depună dosarul, Dragoş a aflat de posibilitatea de a candida pe locurile destinate tinerilor de etnie romă. Iniţial a văzut-o ca pe o oportunitate, doar că nu avea dosarul pregătit. Îi lipseau documentele care să îi ateste apartenenţa la etnia romă. Trebuia să se întoarcă la Buzău pentru a contacta un ONG care să lupte pentru drepturile romilor din România. Dar era prea târziu. A avut parte de o înscriere dificilă. Nu avea banii necesari pentru achitarea taxei, îi lipseau mai multe documente, dar, în schimb, avea o dorinţă arzătoare de a demonstra. A fost la un pas de a pierde înscrierile. Era foarte aproape să ajungă să dea admiterea în anul următor.

A primit înţelegerea celor din UNATC şi a putut aduce toate actele necesare imediat după admitere. A candidat pe un loc obişnuit, fără a declara o etnie aparte. A trecut prin probe scrise şi probe practice care i-au verificat, printre altele, cunoştinţele despre Istoria Teatrului Universal. Pentru probele aplicative Dragoş nu îşi mai aminteşte repertoriul, dar spune că este sigur că a recitat „Nevastă mincinoasă” a lui Radu Paraschivescu şi „Noi vrem pământ” a lui George Coşbuc.

***

În foaierul Studioului Teatrului Casandra, un teatru studenţesc care a găzduit examenele de admitere la UNATC în toamna anului 2006, în jur de 30 de studenţi îşi pregăteau monologul, poeziile şi alte texte pentru proba de examen. Dragoş adormise. Era emoţionat, dar şi extenuat din cauza faptului că dormise pe unde apucase. La un moment dat cineva s-a apropiat de el şi i-a spus: „Domnul candidat Dumitru, treziţi-vă că urmaţi”. Avea încredere în forţele proprii, fiind absolventul unui liceu de teatru, dar se temea că ar putea să nu aibă şansa de a intra la UNATC. Nu avea un plan de rezervă, dar îşi dădea seama că ar fi fost bine să nu pice admiterea. Realiza că în Buzău nu avea unde să se întoarcă. Mama sa era internată într-un azil, garsoniera în care locuiseră era închisă, iar el nu avea niciun mijloc de trai.

A urcat pe scenă şi tot ce a identificat era o pânză de lumină. Nu putea vedea nimic, nici comisia, nici sala, dar îşi putea da seama că se afla pe o scenă de teatru. Recunoştea decorul, reflectoarele, intrările şi ieşirile delimitate de „pantalon”, cortina neagră folosită de actori ca punct de reper pentru intrarea în scenă. Nu a avut timp să îşi dea seama prea bine ce se întâmplă deoarece atunci când a ajuns în mijlocul scenei cei din sală au izbucnit în râs. Plin de panică, Dragoş a încercat să se adune şi să îşi susţină proba. Se gândea că poate felul în care a venit îmbrăcat nu era tocmai comun pentru comisia de examen. Atunci când plecase din Verneşti, unchiul lui, lăutar ce mergea la nunţi, i-a spus că nu poate să se facă de râs acolo, la Bucureşti, şi i-a dat unul dintre costumele lui – „pantaloni vişinii şi o haină vişinie la asorte”. În picioare purta o pereche de pantofi negri cu cioc, lăcuiţi. Era vizibil că hainele erau cu câteva numere mai mari, dar măcar „era îmbrăcat frumos”. Momentul a fost depăşit atunci când i s-au adresat: „Hai, bine, zi-ne ceva acum”. Şi-a susţinut monologul, iar reacţia comisiei a fost: „Dacă te picăm, te-ai gândit ce faci mai departe? Dai la altă facultate?”. Era o întrebare standard, la care Dragoş a răspuns: „Nu, eu tot asta o să fac, tot teatru”. Şi chiar aşa credea. Le-a spus că este convins că poate face meseria aceasta şi o să o facă, indiferent de ce se va întâmpla.

În momentul în care au fost afişate rezultatele nu a putut să se ducă să verifice notele pe care le-a primit. Îi era atât de teamă că ar fi putut să nu intre, încât l-a rugat pe unul dintre colegi să se uite în locul lui. A aflat imediat că a intrat cu 9,75. Nu îşi mai aminteşte exact cum s-a simţit, nu ştie ce gândea, sau dacă era conştient de ce se întâmplă cu el. A rămas mut de uimire, dar în interiorul lui se bucura. A sărbătorit cum a ştiut mai bine, împreună cu toţi colegii – şi cei care au fost admişi şi cei care au picat. Atunci a simţit că visul lui lua contur. Avea asiguraţi trei ani în cadrul căminului din Piaţa Alba Iulia. A simţit că este cu adevărat student la actorie atunci când a participat la primul curs, cel de Istoria Teatrului Universal, în Sala „Ileana Berlogea” a UNATC. Ştia că era unul dintre momentele importante pentru viitorul lui.

***

Pe 23 martie 2015 Dragoş a împlinit 30 de ani. Îşi joacă rolul vieţii mai departe, rolul unui tânăr absolvent de facultate, fără părinţi. Încearcă în continuare să îşi facă un loc în lumea aceasta. Crede că este destul de interesant rolul pe care l-a primit. Este mândru că are sânge de ţigan şi şi-ar fi dorit să se afle la intersecţia mai multor culturi, însă a realizat că există lucruri pe care nu le-ar fi putut alege. I-au fost date şi trebuie să mulţumească pentru ele, să caute ce are mai bun în sine şi să se descopere. Faptul că încă de la o vârsta fragedă nu a avut parte de sprijinul părinţilor, că venea dintr-un mediu defavorizat şi, în acelaşi timp, era de etnie romă l-a determinat să joace mereu un rol. Trebuia să fie atent cu cei din jur şi nu îşi permitea să facă prea multe greşeli. Planul lui era să nu îşi împărtăşească neajunsurile şi tristeţile vieţii, dar a ajuns, până în prezent, să se descopere pe sine.

Text scris pentru “Priveşte dincolo de aparenţe”, proiect finanţat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România.