O femeie de 50 de ani schimbă viața unor copii dintr-un after-school.

Într-un apartament bucureștean modest din zona Ferentari, familia Militaru vorbeşte despre ce rol are educaţia în viaţa unui copil. Concluziile sunt deopotrivă: „Fără educaţie nu eşti bine văzut nicăieri” şi „nu faci nimic fără educaţie”, spune mama Maria Militaru, educator al Clubului de Educaţie Alternativă din cadrul organizației Policy Center for Roma and Minorities. Copiii învaţă asta prin exemple mărunte, care le sunt la îndemână şi care sunt mult mai motivante pentru ei decât zicala străveche „Cine are carte, are parte”, continuă ea.

Maria are 50 de ani și a început să lucreze cu copiii de la club acum doi ani. S-a simţit atrasă de ideea de a educa copii încă din tinereţe. Tot timpul i-a fost casa plină de puşti pe care îi învăţa diverse lucruri prin intermediul jocurilor. Atunci când fiica cea mică a aflat de deschiderea unui club în interiorul Şcolii Generale nr. 136, curiozitatea a îndemnat-o pe Maria să afle mai multe detalii despre activităţile care se desfăşoară în cadrul întrunirilor, dorindu-şi să-i ofere Alexandrei şansa la o formă alternativă de educaţie. În timpul vizitelor pe care le făcea la Club, Maria a început, fără să realizeze cu adevărat, să facă muncă voluntară. Însoţea elevii în parc şi la alte ieşiri în afara şcolii, ajuta la menţinerea curăţeniei la cursurile de dans.

Pentru că obiceiul era ca angajaţii Policy Center să întrebe în rândul părinţilor elevilor dacă există persoane care îşi caută un loc de muncă, aşa s-a întâmplat ca Maria să ajungă de la stadiul de voluntar la cel de angajat. Avusese o perioadă de şomaj şi trecuseră mai bine de opt ani în care nu a avut un loc de muncă stabil. Deşi domeniul de pregătire era cel al croitoriei, Maria a îmbrăţişat cu drag ideea de a ajuta la educarea tinerilor.

Fiica cea mică, în vârstă de 12 ani, este cea care i-a ocupat cel mai mult timp Mariei, în perioada în care era casnică. Pentru că Maria nu îi permitea Alexandrei să iasă în faţa blocului, adesea invita prieteni de-ai fiicei pentru a se juca cu toţii la ei acasă. Îi lăsa să se joace, dar de fiecare dată le mai spunea în treacăt un număr, o literă, şi îi ajuta să înveţe lucrurile pe care ar fi trebuit să le aprofundeze la grădiniţă. Doar că Maria avea acum propria grădiniţă improvizată şi îi ajuta pe copii să înveţe într-un mod amuzant diverse lucruri de care ar fi avut nevoie până la începerea şcolii. Ce ştia ea, dădea mai departe. Ce nu ştia, citea şi le explica şi lor. A văzut cum îi poate momi, cum trebuie să le vorbească şi cum îi poate motiva. Și acum le vorbeşte de actori sau sportivi pe care îi admiră, iar sfaturile sunt aceleaşi: „ei au învățat, trebuie să învățați şi voi să scrieți, trebuie să învățați să citiți”.-,

Maria a fost cea mai mică dintre cei cinci fraţi. S-a născut în Ferentari, unde a şi copilărit. La vârsta de nouă ani s-a mutat în Berceni, unde, după ce mama a murit iar tatăl a devenit extrem de ocupat cu munca pe un șantier din provincie, Maria a ajuns să locuiască la cămin. Acolo îşi făcea temele, învăţa şi avea meditaţii la materiile de bază. A locuit în cămin împreună cu unul dintre fraţii ei până în clasa a VIII-a, după care s-a înscris la o şcoală profesională de croitorie. S-a angajat pentru prima dată la vârsta de 16 ani, într-o fabrică, pe timp de vară, ca să strângă o sumă mică de bani. După aceea, a urmat o serie de alte locuri de muncă în diferite fabrici de pe Şoseaua Viilor, până în 2001, atunci când s-au făcut restructurări şi a devenit casnică.

S-a căsătorit de tânără cu Tudor, pe care îl alintă Doru. Au împreună trei copii: Liviu, 29 ani, Dana, 25 ani şi Alexandra, 12 ani. Cu fiecare a făcut grădiniţa acasă şi pe fiecare l-a educat cum a putut mai bine. De curând are un al patrulea copil: pe Mitică. Spune că e copilul ei dar, de fapt, este unul dintre băieţii de la Club, pe care l-a luat acasă, în grijă. Auzise că este bun la fotbal şi că în Centrul de Plasament „Cireşarii” din spatele Şcolii Generale nr. 136 nu îl mai pot ţine pentru că nu are rezidenţa în Bucureşti. Văzându-l trist şi închis în el, Maria a decis să îl ia acasă şi să îl îngrijească ca pe copilul ei, până când se vor rezolva lucrurile. Chiar şi în Club copiii cred că Mitică şi Maria sunt rude de sânge. Familia Militaru stă în noua formula încă de la Paşte, iar Mitică îşi vizitează familia din Urlaţi pe cât de des poate. Aici continuă să joace fotbal, motiv pentru care a fost remarcat şi susţinut de Club şi aşteaptă să înceapă programul „A doua șansă”, pentru a se reapuca de şcoală.

(„A doua şansă” este un program educaţional care îi sprijină pe tinerii ce au renunţat la școală. În 2013, 665 de copii au fost incluşi în programele de acest tip.)

Maria ajută şi la alfabetizarea copiilor. Ea povesteşte cu îngrijorare despre copiii care vor să intre în acest program şi care sunt descurajaţi de părinţi. A avut un caz în care familia nu i-a mai permis fiului lor să vină la Clubul de Educaţie Alternativă. Cu toate acestea, există şi cazuri fericite, în care părinţii fără educaţie îşi împing copiii de la spate şi le demonstrează că învăţământul este important. Pentru asta e bucuroasă Maria să vină în fiecare zi la centru.

Text scris pentru “Priveşte dincolo de aparenţe”, proiect finanţat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România.